Comisia Europeană și statele membre UE, printre care și România, au negociat în spatele ușilor închise cu privire la modul de cheltuire a fondului de redresare COVID-19 în valoare de 723,8 miliarde de euro. Un grup de jurnaliști din 14 state au solicitat documentele, mailurile și procesele verbale ale acestor negocieri, dar Comisia a refuzat să divulge informațiile. În cazul României, funcționarii de la Bruxelles susțin că publicarea documentelor ar afecta relațiile diplomatice.

De Peter Teffer și Hans-Martin Tillack

Informațiile pe scurt:

• Din cele 723,8 miliarde de euro pe care UE le împrumută de pe piețele de capital, Comisia Europeană a oferit, până la începutul lunii februarie, subvenții în valoare de 46,6 miliarde de euro și aproape 20 de miliarde de euro sub formă de împrumuturi cu dobândă mică.
• O echipă de jurnaliști europeni, reuniți în proiectul #RecoveryFiles, monitorizează cum sunt distribuiți și cheltuiți banii.
• Președinta Comisiei, Ursula von der Leyen, a promis că va „asigura transparența” fondurilor europene. În același timp, Comisia a secretizat parte din documentele și informațiile legate de banii europeni.
• Guvernul României a solicitat Bruxelles-ului să nu facă publice 168 de documente legate de fondurile europene.

Pe 15 octombrie 2021, președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, i-a făcut o promisiune lui Emily O’Reilly, Ombudsman-ul European: „Puteți fi sigură de angajamentul nostru de a asigura transparența mecanismului de redresare și reziliență, deoarece împărtășim evaluarea dumneavoastră, potrivit căreia asumarea deplină a responsabilității de către cetățenii UE este o condiție prealabilă pentru a asigura succesul acestuia”.

Von der Leyen se referea la fondul UE de redresare COVID-19 în valoare de 723,8 miliarde de euro. Creat în iulie 2020, așa-numitul mecanism de redresare și reziliență este un fond de dimensiuni fără precedent, cu o pondere specifică pentru fiecare stat membru. Aproape jumătate din bani, aproximativ 338 de miliarde de euro, vor fi sub formă de subvenții. Restul este disponibil sub formă de împrumuturi opționale cu dobândă mică.

Pentru a avea acces la fonduri, statele membre ale UE au trebuit să prezinte planuri ambițioase. Unele dintre aceste planuri conțin reforme publice controversate, dar majoritatea parlamentelor naționale ale statelor membre nu au fost implicate în elaborarea acestora. Cum vor fi cheltuiți banii și cum vor contribui efectiv la atingerea obiectivului promis de a construi economii mai reziliente, mai moderne și mai favorabile climei?

Pentru a urmări îndeaproape modul în care sunt cheltuiți banii și dacă promisiunile sunt respectate, Follow the Money a adunat o echipă paneuropeană de jurnaliști de investigație cu experiență sub porecla #RecoveryFiles. Cu toate acestea, deja membrii echipei s-au confruntat cu întârzieri, obstacole sau chiar obstrucționări atunci când au încercat să își exercite dreptul european de acces la documentele legate de fond. Deși acordă o atenție deosebită valorii pe care o are transparența, Comisia Europeană refuză să dezvăluie sute de documente, folosind argumente considerate „absurde” sau „elaborate în mod neglijent” de experți.

În primul rând, puțin context. Pentru a se asigura că fondurile ajută la sporirea rezilienței economiilor europene, statele membre au convenit că plățile vor fi legate de un sistem de monitorizare a progreselor. Banii nu sunt transferați automat către statele membre: fiecare stat membru trebuie să depună un plan, care să prezinte ce va face cu cota sa din acele miliarde și ce reforme ar introduce pentru a-și consolida economiile.

Pentru România, guvernul a scris Planul Național pentru Redresare și Reziliență ale cărui date generale pot fi găsite aici.

Comisia Europeană are sarcina de a evalua aceste propuneri. Dar cine evaluează evaluatorii?

În iulie 2021, jurnalistul german Hans-Martin Tillack, membru al echipei #RecoveryFiles, a solicitat accesul la toate documentele privind evaluarea planului german, care va debloca 25,6 miliarde de euro.

Comisiei i-au trebuit 15 zile pentru a-i spune în cele din urmă că ar trebui să fie mai specific. Când Tillack a revenit solicitând o listă cu toate documentele disponibile privind evaluarea planului german, Comisia a spus că nu este în măsură să furnizeze lista respectivă fără „consultarea statelor membre relevante”.

Tillack a depus apoi o plângere la Ombudsmanul european Emily O’Reilly. După acest episod președinta Comisiei, Ursula von der Leyen, s-a angajat să transparentizeze negocierile într-o scrisoare adresată lui O’Reilly.

În consecință, oficialii de la Bruxelles și-au schimbat tonul, oferind liste de documente pe care le are Comisia și transmițând părți din dosare. Cu toate acestea, atunci când jurnaliștii din echipa #RecoveryFiles au făcut apel împotriva deciziilor de a reține anumite dosare, Comisia a depășit cele 30 de zile lucrătoare permise pentru a procesa aceste contestații în mai multe rânduri, argumentând că aceasta „nu a finalizat încă consultările interne”.

Într-un caz, un funcționar al Comisiei a recunoscut că instituția pur și simplu nu dispunea de personal suficient pentru a răspunde la timp.

Comisia ar fi trebuit să se aștepte să existe un interes public mare pentru fondul de redresare, spune Helen Darbishire, directorul executiv al grupului de campanie Access Info Europe: „Ei trebuie să știe că mulți oameni vor cere acest lucru, ar trebui să fie pregătiți pentru acest lucru, ar trebui să aloce resurse pentru transparență”.

Jurnaliștii și alți cetățeni ar trebui să poată controla modul în care sunt distribuiți și cheltuiți banii, adaugă Darbishire: „Dacă nu avem o asumare a responsabilității, vom avea scandaluri, pentru că va apărea risipa financiară mai devreme sau mai târziu. Iar acest lucru va afecta încrederea publică, ceea ce dăunează democrației europene. Dacă aceste fonduri sunt planificate pentru a salva democrația europeană, transparența este în mod clar o cheie pentru a face acest lucru”.

Ombudsmanul O’Reilly a exprimat o opinie similară, numind documentele de evaluare ale Comisiei privind planul german „de interes public semnificativ, legate de măsurile fără precedent pe care UE le ia în contextul unei crize globale”.

Cu toate acestea, în ciuda angajamentului de transparență al Ursulei von der Leyen față de O’Reilly, experiențele mai multor jurnaliști care colaborează la proiectul #RecoveryFiles rămân cel puțin amestecate.

Să luăm cazul României, care urmează să primească 30 de miliarde de euro. În august 2021, un jurnalist român membru al echipei #RecoveryFiles a cerut documente referitoare la evaluarea programului românesc. Grupul operativ pentru redresare al Comisiei a răspuns pe 19 noiembrie: Comisia va refuza să divulge 89 de documente; acest lucru ar amenința „climatul de încredere reciprocă” cu autoritățile române și ar „tensiona relațiile de lucru” dintre Bruxelles și capitala României, a susținut Comisia.

Potrivit funcționarului UE, autoritățile române s-au opus divulgării altor 168 de documente.

Comisia a transmis totuși câteva documente care conțin în mare parte mailuri care descriu procedurile birocratice. Chiar și acelea au fost însă anonimizate. De exemplu, mailul prin care întregul PNRR este trimis Comisiei a fost și el anonimizat în parte. Redăm mai jos câteva dintre documentele anonimizate de funcționarii de la Bruxelles.

Și nu au fost singurii. În cazul Danemarcei, Comisia a refuzat divulgarea a 35 de documente utilizând același argument: Acest lucru „ar tensiona relațiile de lucru dintre Comisia Europeană și autoritățile naționale daneze”.

Acest reflex provine dintr-o veche concepție despre UE ca fiind mai mult un „club diplomatic”, și nu un organism legislativ, spune Helen Darbishire. „Ideea de a tensiona relația este ridicolă pentru că nu poți folosi conceptul de relații internaționale în interiorul UE. Dar, în mintea lor, Comisia este încă cea care negociază cu statul membru”.

În total, echipa noastră a depus cereri de acces la documente privind planurile a 15 state membre. În toate cazurile, Comisia s-a opus dezvăluirii tuturor, sau cel puțin a unei părți din documente, sau nu a răspuns încă.

O cerere a scos la iveală avalanșa birocratică de documente depuse la Bruxelles. Marcos García Rey, jurnalistul spaniol al echipei #RecoveryFiles, a fost informat de Comisie că cererea sa „pare să fie foarte amplă”. Fiind unul dintre principalii beneficiari ai subvențiilor pentru fondurile de redresare (aproximativ 70 de miliarde de euro în total), Spania „a depus peste 2200 de dosare care acoperă aproximativ 25.000 de pagini privind costuri operative care stau la baza afirmațiilor prezentate în plan”, potrivit Comisiei.

Întrebată dacă toate cele 25.000 de pagini au fost citite ca parte a evaluării planului spaniol și dacă toate au fost necesare, o purtătoare de cuvânt a Comisiei a declarat: „Putem confirma că o perioadă semnificativă de timp a fost dedicată acestui exercițiu, pe parcursul mai multor săptămâni, la care au participat mai mulți membri ai personalului”. Ea a refuzat să furnizeze cifre exacte.

Atunci când Comisia a spus că numărul de dosare este pur și simplu prea mare, jurnaliștii #RecoveryFiles au cerut adesea o listă a documentelor existente, pentru a-i ajuta să decidă care părea cel mai relevant. Uneori, Comisia a furnizat o astfel de listă, alteori nu. În multe cazuri, procesul este încă în curs de desfășurare.

O altă variabilă importantă: perioada de timp acoperită de o cerere. În mai multe cazuri, de exemplu în ceea ce privește planul Germaniei, Comisia a refuzat accesul la documente din perioada dinaintea prezentării oficiale a planurilor naționale – exact atunci când au avut loc unele dintre cele mai importante discuții dintre funcționarii de la Bruxelles și cei din capitalele naționale.

Comisia nu poate refuza categoric accesul cetățenilor la documente: în principiu, cetățenii UE au dreptul de a vedea documentele Comisiei. Unei instituții a UE i se permite să refuze divulgarea numai în cazul în care publicarea documentelor solicitate ar submina un interes public specific.

Regulamentul UE privind accesul la documente specifică posibilele excepții pe care le poate utiliza Comisia. De exemplu, Comisiei i se permite să refuze accesul în cazul în care eliberarea documentului ar „submina procesul decizional” al unei instituții.

Comisia a recurs frecvent la exact această excepție în ceea ce privește solicitările din partea jurnaliștilor #RecoveryFiles. În cazul unei cereri de documente referitoare la planurile de redresare ale Ungariei și Poloniei, acest lucru a avut ceva sens: Comisia nu a aprobat încă planurile. „Divulgarea documentelor solicitate ar submina protecția procesului decizional al Comisiei, deoarece ar dezvălui puncte de vedere și opțiuni de politică care sunt în prezent în curs de analizare”, a declarat Comisia în ambele cazuri.

Dar Comisia a folosit același argument pentru documentele privind planurile care au fost deja aprobate. În cazul Sloveniei, de exemplu: „Divulgarea considerațiilor interne și/sau confidențiale prevăzute în documentele solicitate ar submina grav independența și obiectivitatea procesului decizional”, a scris Comisia în decembrie 2021 – la aproape șase luni după ce a aprobat planul sloven.

În plus: instituțiile UE pot refuza accesul pe motiv de protecție a procesului decizional, doar dacă pot susține, de asemenea, că acest lucru întrece beneficiul pentru interesul public servit de publicarea documentului.

Cu alte cuvinte: chiar dacă procesul decizional este subminat, documentele ar trebui să fie eliberate dacă interesul public al transparenței este mai mare. Nici în răspunsul la solicitarea privind planul Sloveniei, nici în răspunsul adresat membrului olandez al echipei noastre Peter Teffer, Comisia nu a menționat dacă a efectuat un astfel de exercițiu de echilibrare – cu atât mai puțin care a fost rezultatul acestuia.

Päivi Leino-Sandberg este profesoară de drept transnațional european la Universitatea din Helsinki și expert în reglementarea accesului UE la documente. Ea susține că instituțiile care folosesc excepția privind procesul decizional pentru a bloca accesul la informații trebuie să tină cont că regulamentul UE privind documentele face o distincție clară între aspectele pentru care s-a luat o decizie și cele pentru care nu s-a făcut asta.

„În situațiile în care decizia a fost luată, domeniul de aplicare al documentelor protejate este mai limitat în comparație cu prima categorie”, spune Leino-Sandberg. Numai documentele care includ „avize pentru uz intern ca parte a deliberărilor și consultărilor preliminare” pot fi reținute după luarea unei decizii.

Între timp, Comisia este de părere că documentele dintr-o categorie mai largă – nu doar cele categorisite drept „avize pentru uz intern ca parte a deliberărilor și a consultărilor preliminare” – ar trebui să rămână confidențiale până ce toate etapele Mecanismului de redresare și reziliență – plată, monitorizare, evaluare – au fost încheiate.

Durata de viață a mecanismului este până la sfârșitul anului 2026. „Asta înseamnă muuuuult timp și se referă la procese de luare a deciziilor complet separate”, spune Leino-Sandberg.

Leino-Sandberg spune că toate procesele verbale, rezumatele discuțiilor au fost catalogate ca fiind „documente interne”, ca și cum acest lucru ar pune capăt oricărei dezbateri privind publicarea lor. „Decizia de publicare ar trebui să ia în calcul substanța informațiilor și  prejudiciului cauzat de dezvăluirea lor”, spune Leino-Sandberg

Ea este susținută de cercetătorul postdoctoral olandez Maarten Hillebrandt, care lucrează la aceeași universitate. Hillebrandt a analizat răspunsul Comisiei cu privire la planurile neerlandeze și a observat că, de fapt, Comisia nu oferă niciun motiv pentru a secretiza documentele. „[Comisia] se referă la un risc, fără a explica de ce ar trebui să apară acest risc”, spune Hillebrandt. „În calitate de cercetător juridic, aș descrie aceasta ca fiind o justificare elaborată în mod neglijent.”

În ceea ce privește argumentul Comisiei potrivit căruia păstrarea confidențialității documentelor solicitate i-ar proteja independența și obiectivitatea, Leino-Sandberg consideră că, de fapt, contrariul este adevărat. „Știm cu toții că, ținând cont de sumele de bani implicate, Comisia va fi supusă unei presiuni politice uriașe din partea statelor membre. Cred că transparența ar ajuta Comisia să își protejeze obiectivitatea și independența, făcând vizibil faptul că a făcut o treabă adecvată și nu a cedat acelei presiuni.”

De asemenea, Comisia a refuzat accesul la o serie de documente privind evaluarea planului german, susținând că eliberarea acestora ar putea duce la „speculații” și, ulterior, chiar la „riscuri la adresa stabilității financiare a Germaniei”.

Germania, gigantul economic din inima Europei, amenințat din cauza accesului la unele documente? Un „argument absurd”, spune avocatul din Berlin și expertul în libertatea de informare Christoph Partsch.

În ceea ce privește alte dosare referitoare la planul german, chiar guvernul german a fost cel care, ca răspuns la o cerere de consultare din partea Bruxelles-ului, a solicitat reținerea documentelor. „Divulgarea ar submina protecția interesului public în ceea ce privește relațiile internaționale”, a susținut guvernul german. Dar Leino-Sandberg subliniază că statele membre nu au un veto absolut în această privință și că Comisia poate respinge argumentele statelor membre. „Comisia însăși face evaluarea finală. Nu se poate ascunde în spatele niciunui stat membru, întrucât este responsabilă pentru luarea deciziei finale.”

Unii membri ai echipei #RecoveryFiles au depus, de asemenea, cereri de acces la documente către guvernele naționale. Experiențele de acolo au fost la fel de amestecate.

Guvernele Finlandei, Danemarcei și Suediei, de exemplu, au pus la dispoziție un număr considerabil de dosare. Guvernul de la Helsinki a eliberat peste 1.000 de documente, majoritatea note, prezentări și e-mailuri. Dar arhiva generoasă ascunde ceea ce lipsește: Planul național finlandez a fost pregătit de un grup de coordonare numit de prim-ministru. Guvernul a publicat 111 documente din partea grupului, dar grupul nu a ținut niciun proces-verbal al reuniunilor, iar ordinile de zi sunt foarte vagi (de exemplu, „pregătirea planului național: proces, calendar și orientări”). De asemenea, nu există minute ale videoconferințelor sau apeluri între Helsinki și Bruxelles.

Cancelaria de la Berlin, condusă de noul cancelar Olaf Scholz, a refuzat accesul la orice documente privind pregătirea planului german din cauza „relațiilor internaționale” care ar trebui protejate. Ministerul german al Economiei a publicat cel puțin câteva documente care aduc o lumină interesantă – cu privire la secretul pregătirii întregului plan german. Se pare că într-o mișcare surpriză ministrul finanțelor Olaf Scholz și cancelarul de atunci Angela Merkel și-au asumat responsabilitatea pentru elaborarea planului german, într-o întâlnire a liderilor partidelor de coaliție CDU, CSU și SPD, pe 25 august 2020.

Rezultatul părea însă nespectaculos. Banii de la fond pentru Germania au fost alocați în principal pentru a refinanța un pachet german mai vechi de stimulente care, printre altele, ar fi trebuit să ajute puternica industrie auto germană. Cum au fost prezentate detaliile acestui plan cu Comisia, guvernul german refuză să dezvăluie.

În Slovenia, Ministerul Dezvoltării și Politicii Europene de Coeziune (SVRK) a fost responsabil de elaborarea planului. Acesta a organizat mai multe reuniuni cu părțile interesate, dar, ca răspuns la o cerere, a declarat că nu are niciun fel de documente legate de aceste reuniuni. De asemenea, a sugerat să luăm legătura cu alte ministere, cum ar fi ministerul Finanțelor. Aceste ministere ne-au trimis înapoi la SVRK.

Se poate întotdeauna și mai rău. În Ungaria, jurnalistul nostru a depus o cerere privind libertatea de informare la biroul prim-ministrului Viktor Orbán la 2 octombrie 2021. Nici măcar nu a primit o confirmare de primire, cu atât mai puțin accesul la documentele solicitate.

Și chiar și în Franța, unde Ministerul Economiei a publicat în mod proactiv detalii despre planul francez într-un stadiu incipient, cererea noastră privind libertatea de informare, trimisă la 22 noiembrie 2021, a fost întâmpinată până acum cu o tăcere asurzitoare. Întrebările noastre despre ce s-a întâmplat de fapt în culise rămân fără răspuns.

A contribuit Mircea Varlam