Prețul străzilor curate. Cum deportează Țările de Jos migranții fără adăpost: 100 de români au fost deportați în 2024

Deportările migranților fără adăpost din UE, în principal din România și Polonia, sunt în creștere în Țările de Jos. Mai mulți experți și ONG-uri consideră că această politică este la limita legalității, în timp ce alții spun că le oferă o șansă migranților care se luptă cu dependențe. Context.ro, alături de cel mai mare ziar polonez, Gazeta Wyborcza, platforma olandeză Vers Beton și platforma internațională Balkan Insight au documentat fenomenul pe teren, prin zeci de interviuri și analizând documente de deportare.

De Andrada Lăutaru, Zuza Nazaruk și Willemijn Sneep

• Cerșitul sau dormitul pe stradă le „provoacă neplăceri” olandezilor și pot duce la deportarea migranților fără adăpost.
• Unele persoane au fost deportate în țara de origine de peste douăzeci de ori.
• Mulți migranți vin în Olanda prin intermediul agențiilor de muncă temporară, într-un sistem adesea abuziv.
• Ministerul Justiției din Olanda finanțează ONG-ul polonez Fundația Barka pentru a le oferi servicii de reintegrare persoanelor deportate în România și Polonia.
• Am vorbit cu avocați specializați în migrație, autorități din Țările de Jos, România și Polonia, experți și fundații care oferă sprijin persoanelor fără adăpost. Am vizitat adăposturi și centre de reabilitare, am intervievat peste 30 de persoane fără adăpost și 5 persoane deportate. De asemenea, am analizat 3 decizii de deportare.

Pe stradă

credit: Camiel Mudde Photography https://mudde-photography.com/

„Ajungi la gară”, spune Ion*, „cobori, și primul român pe care îl întâlnești te aduce aici, la biserică: du-te acolo și ia niște pâine, niște supă.”

Clopotul e singurul element care dă de gol biserica, o construcție futuristă, colțuroasă, aflată la câteva sute de metri de gara din Rotterdam, Olanda.

La Biserica Paulus, nu se țin slujbe. Construcția găzduiește un centru de zi pentru persoanele fără adăpost. Cei care au nevoie mănâncă aici o masă caldă, primesc haine curate, își încarcă telefoanele și beneficiază de consiliere.

În fața clădirii, șase bărbați stau în cerc, în jurul unei sacoșe albastre, ticsită de haine. Vorbesc în română. Unul dintre ei flutură o pereche de pantaloni de trening gri – „Ăștia îți vin ție”, spune, și i-o dă altuia din grup. Bărbații fac asta cu fiecare haină pe care o scot din sacoșă. Asta ție, asta mie, asta pentru celălalt. Ajung ușor la un acord legat de cui i s-ar potrivi cel mai bine. Pe unele se sfătuiesc să le ducă altor persoane pe care le știu, dar care nu sunt acolo atunci.

Gara din Rotterdam, unde Ion a aflat de Biserica Paulus

Ion*, un român de 50 de ani, cărunt, care trăiește pe străzile din Rotterdam – ceea ce înseamnă că poate fi deportat înapoi acasă, participă la triaj. Are în buzunar o scrisoare, ușor mototolită, prin care autoritățile olandeze îl somează să plece din țară în maximum o lună. O netezește cu mâinile și mă lasă să o fotografiez, pentru a o traduce ulterior. Nici el nu știe exact ce scrie acolo, doar ce i-au zis, cu Google Translate, autoritățile olandeze atunci când i-au înmânat-o. Trebuie să se întoarcă acasă.

Mai mulți din grup au primit astfel de scrisori. Unii le au, alții le-au aruncat sau le-au pierdut. Ion pare conștient de gravitatea informațiilor din acest document. Trebuie să plece din țară și spune că o va face în câteva săptămâni, până la finalul lunii iulie. Spune că dacă nu va pleca, va ajunge la închisoare. Nu își dorește asta. Vorbește pe un ton calm și are privirea grea.

La ora 05:30, într-o dimineață de miercuri din iarna trecută, forțele de ordine se pregăteau pentru o astfel de razie. În jur de zece persoane s-au adunat în biroul responsabilului de ordine publică: două persoane de la poliția pentru străini, patru de la Paza Locală, doi polițiști, un angajat al Echipei de Acțiune a primăriei și doi reprezentanți ai Fundației Ontmoeting (un ONG olandez care lucrează cu persoane vulnerabile). Merg pe străzi și trezesc oamenii pe care îi găsesc dormind. Poliția le dă avertismente sau îi ridică și îi duce la un centru de deportare, „închisoarea” despre care vorbește Ion.

Atunci când a primit scrisoarea, la finalul lunii iunie, Ion povestește că cerșea în centrul orașului Rotterdam. Avea 20-30 de euro la el. „A venit poliția și mi-a dat asta”, spune el arătând scrisoarea – „să plec din Olanda în decurs de o lună. Obligatoriu.”

Documentul spune că Ion a provocat „20 de deranjuri” în ultimele patru luni, în mare parte a cerșit și a dormit pe străzi. „Nici să dormi afară nu te lasă, vine poliția și te trezește.”

În fața Bisericii Paulus din Rotterdam / Camiel Mudde Photography

„Lipsa de adăpost nu este un atribut al eșecului personal”

Ion spune că a ajuns în Olanda după ce un român i-a promis un loc de muncă acolo. „Ai noștri fac combinații. Aduci omul aici, îl duci la muncă, și apoi îi iei banii”, spune el. Locul de muncă promis nu exista în realitate. „Am venit singur și nu am găsit nicio muncă până acum. Eu mereu plec singur, oriunde, în viața asta — singur. Doar cu Dumnezeu. Acum că am primit actele astea, trebuie să plec acasă, n-am de ales.”

Acasă are trei fetițe și doi băieți care locuiesc cu soția lui într-o casă neterminată, într-un orășel din nordul României. Și-ar dori să poată să-i ajute.

A mai fost în Olanda și cu un an înainte, tot cu promisiuni că va găsi ce să lucreze. Nu s-a întâmplat asta, și a plecat după câteva luni. Atunci, n-a primit nicio scrisoare. Era iarnă și era prea frig să doarmă pe străzi. Începuse să aibă din ce în ce mai multe dureri. „O să mai vin doar dacă am de acasă aranjat un loc de muncă. Cred că altfel nu mai am voie să vin. Asta pare că scrie în actele astea”.

Autoritățile olandeze nu verifică dacă un migrant somat să plece a părăsit efectiv țara. Nici nu ar avea cum. Totuși, dacă persoana respectivă este găsită pe stradă ulterior, poate fi transferată imediat într-un centru de detenție și deportată. „Poliția îi cunoaște deja pe acești oameni, așa că este un joc de-a șoarecele și pisica”, explică Niek Vollebergh, avocat specializat în migrație.

Un sac de dormit într-un parc din Rotterdam, indicând prezența unei persoane fără adăpost, Țările de Jos / Camiel Mudde Photography

În teorie, fiecare cetățean ar trebui să aibă un acoperiș deasupra capului, iar societatea olandeză consideră că adăpostul este „o condiție pentru a fi activ din punct de vedere economic, a contribui și a fi benefic pentru societate”, spune Dion Kramer, specialist în Dreptul Uniunii Europene la Vrije Universiteit din Amsterdam. Potrivit expertului, problemele persoanelor fără adăpost ar trebui privite în termeni structurali și ideologici, nu personali. „Lipsa de adăpost nu este un atribut al eșecului personal”, adaugă Kramer.

Arjen Leerkes, profesor de sociologie la Universitatea Erasmus din Rotterdam, specializat în migrație completează: „Ca țară, beneficiem de pe urma migranților, dar nu le garantăm un tratament egal sau protecție.”

Ion povestește că a plecat din România de nevoie, la fel ca milioane de români care sunt peste granițe. Iernile pentru familia lui, care trăiește într-o casă neîncălzită, sunt la fel de friguroase cum sunt și pentru el când le petrece pe stradă în Olanda. „Trebuie să stau aici, să găsesc (de lucru)… nu am calorifere acasă, am multe suferințe.” Povestește că telefonul i-a fost furat pe stradă. La fel și niște jucării și haine pe care le primise și voia să le ducă copiilor.

„Acasă, unde să găsesc de muncă?”, adaugă pe un ton retoric. „Când ai cazier, nu te angajează nimeni. Iar eu, când eram mai tânăr, am fluierat în biserică și am făcut pușcărie pe la 20 de ani. Și toată soarta mea a fost dată peste cap din cauza aia.”

Ce prevede legislația UE

Legislația UE permite libera circulație între statele membre, dar le impune cetățenilor UE să aibă mijloacele necesare pentru a se întreține în altă țară decât cea în care au rezidența, dacă rămân mai mult de trei luni. Statelor gazdă nu li se dă voie să investigheze fără un motiv întemeiat dacă o persoană dispune de aceste mijloace. Mai multe orașe olandeze, printre care Rotterdam și Tilburg, colectează în mod activ, în baza unor legi locale, rapoarte privind „comportamente deranjante” ale cetățenilor din alte țări UE.

Susanna van Grieken de la Serviciului Olandez de Imigrare și Naturalizare (IND) enumeră astfel de comportamente, așa cum le prevedea legea: lipsa unei reședințe permanente, dormit pe stradă, căutarea prin tomberoane sau cerșitul. Dacă poliția înregistrează mai multe astfel de „abateri” într-o perioadă scurtă, poate transmite un dosar către Serviciului de Imigrare și Naturalizare. Apoi, IND poate iniția o investigație pentru a stabili dacă cineva mai are drept de ședere legală, explică van Grieken. Cetățenii UE pot contesta decizia IND, dar doar 14% dintre migranții „care creează deranj” au făcut acest lucru în ultimii ani. Iar contestațiile sunt rareori acceptate.

Cel mai des întâlnit sfat juridic pentru a face o contestație este ca migrantul să își găsească un loc de muncă. „E suficient chiar și să demonstrezi că ești în căutarea activă a unui loc de muncă”, explică Niek Vollebergh, avocat specializat în migrație.

Serviciul Olandez de Imigrare și Naturalizare recunoaște că raziile și deportările „nu rezolvă problema” persoanelor fără adăpost. Grieken adaugă însă că această problemă „trebuie abordată de la rădăcină” și că „încetarea șederii migranților ajută la menținerea sub control a deranjului [din spațiul public].”

Unele ONG-uri și experți susțin că deportările pot fi o șansă de reintegrare în țările de origine pentru migranți. Însă cele mai multe o critică și o descriu drept o metodă prin care Olanda scapă de responsabilitate și o mută pe umerii altor state.

• 33.000 de adulți fără adăpost trăiau în Țările de Jos la 1 ianuarie 2024, conform datelor oficiale. Numărul real este mai mare, deoarece lucrătorii migranți din UE nu sunt adesea înregistrați la primărie și, prin urmare, nu sunt incluși în statistici.

FEANTSA, federația europeană a ONG-urilor care luptă împotriva lipsei de adăpost, critică deportările. „O politică ce vizează toți oamenii aflați într-o anumită situație este, prin definiție, problematică. Conform legislației UE, nu poți folosi lipsa de adăpost ca motiv de expulzare. Această politică „nu este în conformitate cu legislația UE”, spune Simona Barbu, responsabilă de politici publice privind migrația la FEANTSA.

Federația a declarat că guvernul olandez „transferă” lipsa de adăpost între țările UE și a făcut apel la guvern să rezolve problema pe teritoriul său. „Ambele țări au o responsabilitate. Libertatea de mișcare ar trebui să fie disponibilă pentru toți, indiferent de venit sau situație,” adaugă Barbu.

Dormitul pe stradă, un „deranj” care încalcă legea

Elena Coconu este asistent social în Rotterdam și lucrează la Fundația Barka (care sprijină cetățenii vulnerabili ai UE fără adăpost sau în pericol de a ajunge fără adăpost) de un an și câteva luni. În centrul de detenție din Rotterdam, unde ajung cei care urmează să fie deportați, vede săptămânal aproximativ 5 români. Îi ajută să navigheze mai bine situația în care se află.

„Dormitul pe stradă este considerat o infracțiune. Cerșitul, de asemenea. Așa că primesc amenzi pentru aceste infracțiuni minore – dar care, pentru ei și stilul lor de viață, par normale”, explică ea.

Coconu l-a întâlnit și pe Ion. „Era un domn foarte decent”, își amintește. „L-am ajutat pe acest domn în iarna anului trecut (în 2024 – n.r.) să se întoarcă în România. Era singur atunci, fusese la cerșit și a spus că trebuie să se întoarcă în România.” Fundația Barka i-a plătit biletul de avion pentru a reveni în țară.

Biserica Paulus, Rotterdam, în timpul unei cine zilnice la care participă persoane fără adăpost și al unor momente de consiliere cu voluntari și asistenți sociali / Camiel Mudde Photography

În acel moment, Ion nu primise nicio somație de la autorități. I-a spus asistentei sociale că nu mai poate sta pe stradă pentru că nu mai face față frigului. A plecat din Olanda în România dar, după două luni, s-a întors.

„Când l-am văzut, am fost surprinsă. <>, << A, păi, m-am întors pentru că trebuie să mai fac niște bani.>>”

Coconu spune că oamenii sunt sinceri cu ea și i se confesează. Ion „era foarte liniștit, nu deranja pe nimeni – când i se spunea să plece dintr-un loc unde cerșea, pleca și își căuta alt colț”, povestește ea.

Dependențe și agenții care înșeală

Problemele lucrătorilor migranți care locuiesc pe stradă nu țin doar de sărăcie, ci și de efectele ei multiple. Contractele temporare, salariile minime și faptul că de multe ori cazarea depinde tot de angajator înseamnă că lucrătorii migranți nu au nicio stabilitate. Experții spun că sunt necesare reguli mai dure pentru agențiile de muncă temporară, care sunt adesea abuzive. Dacă nu se întâmplă asta, adaugă experții, problema est-europenilor fără adăpost va persista.

O altă româncă din Olanda care se ocupă de migranți este Cristina Popescu, consilier pentru gestionarea traumei, cu studii în psihologie. Anul trecut, 11 persoane care lucrau cu ea au murit din cauza frigului pe străzile din Rotterdam. Toți erau migranți din Europa de Est.

Iar frigul nu e singura problemă. Condițiile lor de muncă și de viață creează un teren ideal pentru dependență. „În Olanda, este extrem de ușor să devii dependent de droguri”, explică Popescu. „Unele agenții știu și tolerează acest lucru pentru că oamenii muncesc mai mult pe amfetamină.”

Martyna Wilinska a fost coordonatoare de locuințe pentru două agenții de muncă temporară din Olanda. „Dacă ai un tip musculos care poate să care 10 tone de, să zicem, condimente într-o zi, în timp ce muncitorii obișnuiți duc maximum 7 tone, nu contează dacă se droghează, își jignește colegii de casă sau se bate. Agenția îl va păstra până când situația devine cu adevărat gravă”, spune ea. „Atâta timp cât oamenii se prezintă la muncă, agenția vrea să-i păstreze pentru că sunt profit curat.”

Atunci când o persoană începea să aibă probleme de dependență sau altfel de probleme, agenția îi oferea condiții de viață mai proaste decât celorlalți, de exemplu o casă urât mirositoare, cu mobilier în stare proastă, explică Wilinska. Asta pentru că agenția își dorea să prevină deteriorarea altor locații mai bune. Dar asta însemna, însă, că dependențele erau agravate, deoarece oamenii ajungeau să aibă parteneri de băut și consum.

Terapeuta Popescu spune, din experiență, că persoanele dependente care reușesc ulterior să devină abstinente sunt cele care se întorc acasă și urmează un program de reabilitare în propria lor limbă și cultură.

Numărul europenilor deportați crește de la an la an

Anul trecut, o sută de români au fost deportați, aproape dublu față de anul 2020. Situația e asemănătoare și în cazul polonezilor: 360 au fost deportați în 2024 față de 160 în anul 2020, potrivit cifrelor oficiale ale Ministerului Azilului și Migrației din Olanda.

În total, conform cifrelor Agenției pentru Refugiați și Transport, 690 de cetățeni UE au părăsit forțat Țările de Jos în 2024, număr care a crescut constant în ultimii ani.

Odată aterizați în țara lor natală, majoritatea migranților sunt lăsați să se descurce singuri. „În general, contactul cu autoritățile din țara de origine nu este necesar pentru a efectua plecarea”, conform DT&V. Aceștia contactează instituțiile din țara de origine numai dacă documentele de călătorie sunt pierdute sau în situații medicale urgente. Autoritățile române – Consulatul de la Haga, Poliția de frontieră, Ministerul Afacerilor Externe și Ministerul de Interne – au răspuns că nu dețin statistici legate de numărul celor deportați pentru că situația nu intră în aria lor de competență.

Costurile legate de deportările forțate sunt plătite de către autoritățile olandeze. DT&V afirmă că nu poate calcula costurile procesului de deportare per persoană, deoarece „acestea depind de prea mulți factori, cum ar fi naționalitatea, motivul deportării și dacă este necesară escorta”. În 2024, DT&V a cheltuit 8.689.000 de euro pentru deportarea a 6000 de persoane, fără a include și costurile din centrul de detenție. Această cifră îi include și pe cetățenii non-UE deportați.

Cristina Popescu spune că deportarile forțate sunt „o mare risipă de bani, pentru că repatriezi [cetățeni UE] într-o țară fără granițe. Și ei se întorc”. A cunoscut un caz care a fost repatriat de 12 ori în patru luni. S-a întors de fiecare dată. Nu repatrierea este soluția, ci reintegrarea, spun mai mulți specialiști.

UE nu monitorizează deportările interne. Unele țări UE, cum ar fi Austria, Franța și Germania, deportează sau au deportat anterior cetățeni din comunitate, dar date exacte despre acest fenomen „lipsesc din păcate”, spune agenția de statistică Eurostat. Nici o altă organizație a UE nu pare să colecteze aceste date.

În ultimul an, ministerul olandez al Justiției a implementat o abordare diferită. DT&V a finanțat programul pentru întoarceri voluntare al Fundației Barka, care poate ajuta persoanele deportate să intre într-un program de reabilitare în țara lor de origine.

În România, Barka colaborează cu ONG-uri precum Parada Samusocial. Planul de intervenție presupune, în primul rând, asigurarea nevoilor de bază, precum locuința, asigurarea de sănătate și actele. Scopul este ca, în cele din urmă, migranții să înceapă să trăiască independent și să își caute un loc de muncă în țara lor de origine și să nu mai fie nevoiți să plece, spun cei implicați în proiect.

Anul trecut, 780 de persoane din diverse țări europene au plecat voluntar cu ajutorul organizației Barka, cu cofinanțare din partea DT&V prin programul dintre ONG și autorități.

De multe ori, la unul dintre centrele Parada Samusocial ajung persoane cu probleme legale sau medicale grave, pentru care nu mai există varianta de a se întoarce în străinătate. În același timp, „pentru ei, readaptarea la viața de aici este foarte dificilă. Adesea, nu mai au nicio rudă, sunt complet rupți de mult timp”, explică Alina Mirea, asistent social aici.

Dintre cei care se întorc din Olanda, spune Mirea, „aproximativ 80% sunt deportați – asta înseamnă cel puțin 20 de persoane pe an”. Adesea, sunt persoane care au probleme legate de consumul de droguri sau tulburări de sănătate mintală, care ajung să depindă de adăposturile din România, de rețeaua medico-socială, de centrele de zi, de cantine sociale, spune Mirea. Unii rămân blocați între două lumi: trebuie să se readapteze aici pentru că nu mai pot reveni acolo.”

Și Dion Kramer vorbește despre situația în care „oamenii trăiesc de atât de mult timp în Olanda încât simt că aici le este locul. Nu mai aparțin locului de unde au venit cândva.”

Kramer spune că a auzit de mai multe ori oameni spunând că: „mai bine mor aici pe străzi decât să mă întorc”. Acesta vorbește despre emoții și apartenență, lucruri care nu sunt luate în considerare de lege. „Sentimentul de apartenență la un alt loc și preferința de a muri acolo… dacă asta nu indică posibilitatea și aspirațiile a ceea ce înseamnă să fii european într-o Europă cu frontiere deschise, atunci nu știu ce altceva ar putea fi. În același timp, legea UE nu prevede asta pentru că, practic, oferim drepturi doar oamenilor care sunt capabili să muncească, să se întrețină și să contribuie economic statului gazdă”, adaugă Dion Kramer, specialist în drept.

Ion s-a întors în Olanda la începutul lui septembrie. „Caut de muncă, dar nu găsesc… poate la abator…”. Dar, „trebuie să stau aici, să găsesc (de lucru – n.r.)… nu am calorifere acasă, am multe suferințe” .

Între timp, viața fără adăpost începe să-și lase amprenta pe corpul lui. „M-am îmbolnăvit în totalitate aici… mâinile, picioarele, îmi sunt crăpate toate.”

Înainte să închidem telefonul spune că de data asta nu va mai pleca „până mă duc ei cu mâna lor acasă (autoritățile olandeze – n.r.)”.

• A contribuit Andrada Fiscutean
• *Numele a fost modificat pentru protejarea persoanei.

Acest articol a fost documentat cu sprijinul Journalismfund Europe. Versiuni ale investigației apar, printre altele, în cel mai mare ziar polonez, Gazeta Wyborcza, pe platforma olandeză Vers Beton și pe platforma internațională Balkan Insight.