„I-am strâns trupul făcut bucăți și l-am pus într-un sac”. O ucraineancă povestește scene de groază din Bahmut

Svitlana Klymenko își amintește câteva dintre scenele sinistre la care a asistat în orașul Bahmut, în primele zile ale invaziei la scară largă a Rusiei, când femeia de 44 de ani se adăpostea într-un subsol înghesuit împreună cu soțul și fiica ei adolescentă.

„Într-o zi am găsit un băiat, avea trei ani, a ieșit din subsol căutând-o pe mama lui, erau vecinii mei”, își amintește Svitlana, care suferă de epilepsie și de o problemă cerebrală cunoscută sub numele de encefalopatie. Apoi, a adăugat ea cu lacrimi în ochi, a avut loc o explozie și panică.

„Unde este Vladik?”, își amintește ea că a strigat mama lui. Băiețelul se rătăcise afară. Părți din corpul său erau împrăștiate. „I-am strâns trupul făcut bucăți și l-am pus într-un sac negru”.

Situat în regiunea Donețk, Bahmut a fost martor la lupte intense de-a lungul războiului. Supraviețuirea în primele zile după ce forțele Moscovei au invadat-o nu a fost ușoară.

„Era din ce în ce mai greu să obții ajutor medical în fiecare zi”, a spus Svitlana. „Erau din ce în ce mai puțini oameni în oraș. Unii plecaseră, iar alții fuseseră uciși de bombe, cel mai rău lucru era să vezi copii suferind”.

Svitlana a spus că devenea din ce în ce mai periculos să rămână în subsolul casei lor și că nu știa ce să facă. Dar apoi l-a visat pe răposatul ei tată, care, spune ea, i-a spus: „Fă-ți bagajele și pleacă de acolo”.

„Tatăl meu este ca un înger păzitor”, a spus ea. „Întotdeauna îl ascult dacă am un vis”.

Familia și-a adunat puținele lucruri și s-a grăbit să ajungă la un subsol deschis la câteva străzi distanță. „Eram în jur de 30 de persoane în adăpostul antiaerian, cântând cântece pentru a ne menține moralul ridicat”, a spus Svitlana.

„Apa din oraș s-a terminat repede, așa că a trebuit să topim zăpada, să dezghețăm frigiderul și să o strecurăm pentru a avea apă potabilă”, își amintește ea. Familia a supraviețuit în acea lună rece și periculoasă mâncând tăiței instant în fiecare zi.

Câteva zile mai târziu, Svitlana a mers la casa familiei lor, în speranța de a lua câteva obiecte personale. Dar casa fusese lovită de un raid aerian și fusese distrusă.

„Casa s-a dărâmat pur și simplu, toate cele patru intrări, apartamentul nostru era la etajul al cincilea. Săpam sub dărâmături și căutam niște lucruri”, a spus ea.

În ciuda pericolelor, familia nu a vrut să-și părăsească orașul natal.

Acesta nu este un sentiment neobișnuit pentru persoanele care trăiesc în zonele de război activ, a declarat psihologul ucrainean Olena Poludyona.

„Oamenii sunt împărțiți între cei care se obișnuiesc cu bombardamentele și cei care nu”, a spus ea. „Pe măsură ce cineva se obișnuiește treptat cu bombardamentele, pragul de sensibilitate scade. Oamenii se adaptează, dar acest lucru nu înseamnă că nu sunt stresați și că nu au PTSD (tulburare de stres post-traumatic)”.

Svitlana, familia ei și câțiva vecini s-au săturat în cele din urmă de situația precară și au plănuit să părăsească Bahmut pentru Kramatorsk. „Eram deja obosiți de rachete, copiii erau de asemenea obosiți de bombardamente și eram speriați… așa că am decis să plecăm”, a spus ea.

În timp ce micul grup încerca să fugă din Bahmut cu mașina, lucrurile au luat o întorsătură tragică: o rachetă a lovit în apropiere.

„M-am uitat la Kateryna, vecina mea, și am întrebat-o unde este”, își amintește ea, cu un zâmbet nervos. „Apoi, ne-am dat seama că părți din corpul ei fuseseră împrăștiate în diferite direcții. Era însărcinată”.

Poludyona, psihologul, spune că mulți oameni pot reacționa la astfel de evenimente traumatizante cu zâmbete, ca parte a unui mecanism de apărare.

„Este un mecanism de apărare împotriva durerii și, în astfel de cazuri, este nevoie de ajutor psihologic”, a spus ea. „O persoană trebuie să fie capabilă să se deschidă și să plângă într-un mediu sigur, pentru a scăpa de aceste emoții, care pot genera apoi un PTSD persistent.”

În Kramatorsk, familia Klymenko a ajuns la o gară aglomerată și a așteptat să se îmbarce într-un tren care se îndrepta spre Liov, în vestul Ucrainei, unde războiul nu a fost la fel de intens ca în est. După ce au ajuns, Svitlana, fiica ei adolescentă și mama ei au mers să o viziteze pe fiica cea mare, în vârstă de 23 de ani, care fugise în Polonia.

Ulterior, Svitlana s-a mutat în capitala României împreună cu fiica ei cea mică, unde încearcă să se vindece de experiența trăită și rămân încrezătoare în viitor, în ciuda faptului că Bahmut este aproape de nerecunoscut după luptele intense de acolo.

„Încă păstrez cheile de la apartamentul nostru și cheia de la cel al mamei mele”, a spus ea. „Soțul meu spune să le arunc, dar eu nu pot. Ele îmi încălzesc sufletul că acest război se va sfârși, iar Bahmutul nostru va fi reconstruit și vom trăi ca înainte.”